Ciob. Masca de zi cu zi.

Octavian Paler spune că toţi purtăm o mască de sticlă...

Şi e atâât de adevărat! Cine nu şi-a pus o singură dată o mască şi nu a ieşit cu ea în lume?

Cine nu şi-a pus masca.... 

fericirii,iubirii,prieteniei,speranţei,respectului,recunoştintei,încrederii?

Cine nu şi-a pus pe faţă un zâmbet automat ,care nu transmite nimic...şi care dincolo de toate,ascunde în ochi atâta tristeţe?

Trebuie să purtăm măştile astea de sticlă,pentru a supravieţui,pentru că altfel,ar trebui să fim nevoiţi să vedem o mare de oameni trişti,deprimaţi şi cu zâmbet ascuns.

Mai rău e când cei din jur nu pot privi dincolo de aceste măşti de sticlă..deşi totul e atât de transparent...

Şi noi continuăm să ne punem măşti zi de zi...şi astfel ajunge masca să devină parte din corpul nostru.Să nu ne mai simţim noi înşine fără măşti.

Şi să ne pierdem în atâtea măşti.

Şi să ne pierdem identitatea.

Şi să nu ne mai recunoaştem.Masca devine adevărata faţă a noastră, iar noi ajungem străini de noi.De noi înşine.

Imaginaţi-vă o situaţie destul de întâlnită azi.

O fată,o femeie...singură în casă,decide să iasă în lume,să cunoască şi să întâlnească lume nouă.

Şi începe să se machieze în cel mai frumos fel,cu cele mai bune machiaje,îşi dă cu cel mai ademenitor parfum,îmbracă cele mai frumoase haine ...şi iese în lume.

Şi toată seara e doar un râset,şi atrage privirile celor din jur...şi poate se simte bine ,sau măcar încearcă.

Şi e încrezătoare că poate va cunoaşte pe cineva,cu care să aibă ceva în comun.

Degeaba.Doar se învârte într-o lume în care şi ceilalţi sunt ca şi ea.Purtători de măsti.

Doar că unii sunt mai pricepuţi şi ştiu cum să le facă mai puţin vizibile.

Alţii pierd în lupta asta a măştilor.Ca şi fata,femeia aceasta.

După toate acestea,ajunge acasă ,îşi dă jos machiajul,hainele ...parfumul încă se mai simte....şi rămâne ea ...singură cu ea.Fără nimic.Fără prieteni,fără cineva care să-i ţină de urât,fără frumuseţea mascată.Doar cu un suflet gol,care nu mai ştie să râdă decât atunci când e automat,cu ochii plânşi,care mai adună încă o apăsare.Nici măcar masca nu o însoţeşte în aceste momente.Ar fi culmea să purtăm măşti cu noi.

Eu azi port masca fericirii.Dar am inima ca un ciob.Sau ca mai multe cioburi.Cum pot să –mi mai adun cioburile inimii?Poate cineva?Şi dacă reuşesc să le adun...cum aş stii să fac din nou inima cum era?

Sunt atâtea cioburi.....şi din păcate am o inimă care nu acceptă masca.