joi, 21 martie 2013

Omul care nu vreau sa ajung.



In fiecare zi, cand ma plimb pe strada, cand cunosc oameni noi, sau ma revad cu cei deja cunoscuti, ma intalnesc, aproape obsedant, cu persoana cu care nu vreau sa devin.
Si cand spun asta ma refer la oamenii de care ma ciocnesc, cu sau fara voia mea, oameni pe care ii poti “citi” doar privindu-i, sau pe care ii descoperi intr-o conversatie.

Omul care nu vreau sa ajung.

Nu vreau sa ajung sa fiu omul care merge pe strada, cu capul plecat, umilit, care nu gaseste puterea sa isi ridice privirea catre cer si sa priveasca, demn, drept inainte.

Nu vreau sa ajung ca omul care a ajuns la o varsta inaintata, dar care nu a realizat nimic in viata, ci doar aceasta scurgandu-se pe langa el, inutil.

Nu vreau sa ajung ca omul care, prins in rutina proprie, se pierde in cotidian si traieste ca un robot.

Nu vreau sa ajung ca omul care nu stie, nu poate sa se bucure de o zi insorita de primavera, mergand pe strada, dar care injura cu” patima” doar pentru ca  pierdut autobuzul sau tramvaiul.

Nu vreau sa ajung ca omul care isi imbatraneste sufletul, pentru ca nu stie sa se intinereasca cu fiecare inceput de primavara.

Nu vreau sa ajung ca omul, care de frica unui nou inceput, se lasa prins, incatusat intr-un trecut si prezent care ii fura tot ce are mai frumos.

Nu vreau sa ajung ca omul care isi “amaneteaza iubirea”, sperand ca, atunci cand se va duce sa  plateasca, pentru a o recupera, totul va fi mai bine si ca totul a meritat.

Nu vreau sa ajung ca omul care traieste singur in doi.

Nu vreau sa ajung ca omul care uita cine este, dintr-un sacrificiu facut orbeste, in numele iubirii. Pentru ca, daca iubirea este asa cum trebuie, atunci sacrificiile nu exista, sau sunt facute din placere, nu din compromis.

Nu vreau sa ajung ca omul care “hraneste ranile trecutului”, care nu poate punct atunci cand totul e in zadar.

Nu vreau sa ajung ca omul care este prieten cu toata lumea, dar care el, nu este prietenul nimanui.

Nu vrau sa ajung ca omul care spune in cuvinte bine alese, ceea ce altul deja traieste.

Nu vreau sa ajung ca omul care se teme sa traiasca la limita, doar pentru ca exista posibilitatea sa piarda ceva, negandindu-se, o clipa, cat ar putea sa i se schimbe existenta in bine.

Omul care vreau sa ajung.

Poate ca, in acest moment, nu sunt omul care vreau sa devin si la care visez sa fiu, dar stiu ca sunt pe drum, ca fac totul pentru a-l construi si pentru a-i da o forma cat mai apropiata de cea dorita.
Pentru acest lucru, conteaza fiecare “caramida” care ajuta la constructia omului care vreau sa devin, ca si in cea a unei case. Importanta este baza pe care te cladesti.

Stiu exact care este “calatoria” spre ceea ce vreau sa fiu. Stiu ce “autobuz” sa iau, din ce statie, stiu care este costul”calatoriei”. Stiu ca, de-a lungul calatoriei, voi fi tentata sa “cobor intre statii”, pentru ca nu voi mai avea rabdare sa ajung la destinatie.
Dar, mai puternica decat orice, va fi ideea de a cobori in statia dorita. In ceea in care trebuie.



Niciun comentariu:

joi, 21 martie 2013

Omul care nu vreau sa ajung.



In fiecare zi, cand ma plimb pe strada, cand cunosc oameni noi, sau ma revad cu cei deja cunoscuti, ma intalnesc, aproape obsedant, cu persoana cu care nu vreau sa devin.
Si cand spun asta ma refer la oamenii de care ma ciocnesc, cu sau fara voia mea, oameni pe care ii poti “citi” doar privindu-i, sau pe care ii descoperi intr-o conversatie.

Omul care nu vreau sa ajung.

Nu vreau sa ajung sa fiu omul care merge pe strada, cu capul plecat, umilit, care nu gaseste puterea sa isi ridice privirea catre cer si sa priveasca, demn, drept inainte.

Nu vreau sa ajung ca omul care a ajuns la o varsta inaintata, dar care nu a realizat nimic in viata, ci doar aceasta scurgandu-se pe langa el, inutil.

Nu vreau sa ajung ca omul care, prins in rutina proprie, se pierde in cotidian si traieste ca un robot.

Nu vreau sa ajung ca omul care nu stie, nu poate sa se bucure de o zi insorita de primavera, mergand pe strada, dar care injura cu” patima” doar pentru ca  pierdut autobuzul sau tramvaiul.

Nu vreau sa ajung ca omul care isi imbatraneste sufletul, pentru ca nu stie sa se intinereasca cu fiecare inceput de primavara.

Nu vreau sa ajung ca omul, care de frica unui nou inceput, se lasa prins, incatusat intr-un trecut si prezent care ii fura tot ce are mai frumos.

Nu vreau sa ajung ca omul care isi “amaneteaza iubirea”, sperand ca, atunci cand se va duce sa  plateasca, pentru a o recupera, totul va fi mai bine si ca totul a meritat.

Nu vreau sa ajung ca omul care traieste singur in doi.

Nu vreau sa ajung ca omul care uita cine este, dintr-un sacrificiu facut orbeste, in numele iubirii. Pentru ca, daca iubirea este asa cum trebuie, atunci sacrificiile nu exista, sau sunt facute din placere, nu din compromis.

Nu vreau sa ajung ca omul care “hraneste ranile trecutului”, care nu poate punct atunci cand totul e in zadar.

Nu vreau sa ajung ca omul care este prieten cu toata lumea, dar care el, nu este prietenul nimanui.

Nu vrau sa ajung ca omul care spune in cuvinte bine alese, ceea ce altul deja traieste.

Nu vreau sa ajung ca omul care se teme sa traiasca la limita, doar pentru ca exista posibilitatea sa piarda ceva, negandindu-se, o clipa, cat ar putea sa i se schimbe existenta in bine.

Omul care vreau sa ajung.

Poate ca, in acest moment, nu sunt omul care vreau sa devin si la care visez sa fiu, dar stiu ca sunt pe drum, ca fac totul pentru a-l construi si pentru a-i da o forma cat mai apropiata de cea dorita.
Pentru acest lucru, conteaza fiecare “caramida” care ajuta la constructia omului care vreau sa devin, ca si in cea a unei case. Importanta este baza pe care te cladesti.

Stiu exact care este “calatoria” spre ceea ce vreau sa fiu. Stiu ce “autobuz” sa iau, din ce statie, stiu care este costul”calatoriei”. Stiu ca, de-a lungul calatoriei, voi fi tentata sa “cobor intre statii”, pentru ca nu voi mai avea rabdare sa ajung la destinatie.
Dar, mai puternica decat orice, va fi ideea de a cobori in statia dorita. In ceea in care trebuie.



Niciun comentariu: