Iubirea dureaza cat exista

O iubire dureaza atat timp cat si exista.

Nu sunt de acord ca iubirea dintre doi oameni trebuie sa fie direct proportionala cu numarul de ani pe care l-au petrecut impreuna.

Nu cred ca este iubirea mai mare daca doua persoane au o relatie de cativa ani si ca cei care impart viata doar de cateva luni se iubesc mai putin.

Nu cred in cliseele acestea legate de durata iubirii.

Iubeste, desi anii trec...

Nu cred nici in celebra vorba ca dureaza trei ani. Nici ca iubirea adevarata este doar la inceputul relatiei, pentru ca pe urma se duce intensitatea, si intervin obisnuinta sau alte chestii.

Nu cred nici ca, odata cu trecere anilor, iubirea dispare. Vad acest lucru in parintii mei, care desi au mai bine de 25 ani petrecuti impreuna, inca isi mai manifesta prin gesturi, fapte, vorbe iubirea. Chiar si dupa atat de mult timp.

Vad si cupluri de tineri care isi “alimenteaza “mereu iubirea si nu lasa, in ciuda anilor, sa se stinga focul de la inceput.

Vad si oameni care au stiut ca sunt sortiti sa fie impreuna, fara sa lase anii sa isi puna amprenta asupra dragostei lor. Care, in decurs de cateva luni, au hotarat sa mearga, pentru totdeauna, pe acelasi drum, impreuna. Din simplul motiv ca exista iubirea, deci si relatia va dura.

Vad insa si oameni care sunt implicati in relatii de ani de zile. Pe care toata lumea ii stie dintotdeauna impreuna. Pe care, poate, nici nu ti-i poti imagina cu altcineva, obisnuidu-te, de atatia ani, sa ii vezi impreuna.

In 97% din aceste cazuri am mai vazut insa un lucru: putin reusesc, intr-un final, sa isi si concretizeze relatia. De obicei, finalul este o despartire, in urma careia unul sau ambii fosti parteneri, isi refac foarte repede viata. Si in urma careia mai ramane ceva : o mare parte a vietii lor, multi ani, in care au stat implicati intr-o relatie, in care nu stiu exact unde se situa dragostea. In care nu stiu daca exista dragostea. Pentru ca a fost ingropata in si intre timp.

Asa ca, nu trebuie sa mai masuram intensitatea iubirii sau chiar iubirea in ani. Iubirea adevarata poate sa apara din prima clipa sau poate sa nu apara niciodata, dupa ani si ani. 

Poti "sa respiri din dragoste" din prima clipa, sau sa 

"sufoci" o iubire in ani si ani.

Ceea ce traieste o persoana  intr-o luna poate nu traiesc doi oameni ce au in spate ani si ani de zile.

Si niciodata iubirea nu dispare. Iubirea exista, atat timp cat unul dintre parteneri nu o omoara.

Si cand esti convins ca cel de langa tine e cel cu care vrei sa iti imparti viata, cu care iti doresti sa faci cele mai importante lucruri din viata, dar si cele mai marunte, ca el este "omul sufletului tau", nu este nevoie sa astepti. Pur si simplu, fa ce iti spune inima. Nu astepta sa treaca anii. Anii si asa trec. Pana la urma, nu vom numara anii din relatii, ci toate momentele cu adevarat fericite petrecute alaturi de ea/el/

Si este important ca atunci cand iei decizia asta, sa o faci o data in viata. Vorba uneia dintre cele mai cunoscute actrite :

"“If I get married, I want to be very married.”

Omul care nu vreau sa ajung.

In fiecare zi, cand ma plimb pe strada, cand cunosc oameni noi, sau ma revad cu cei deja cunoscuti, ma intalnesc, aproape obsedant, cu persoana cu care nu vreau sa devin.

Si cand spun asta ma refer la oamenii de care ma ciocnesc, cu sau fara voia mea, oameni pe care ii poti “citi” doar privindu-i, sau pe care ii descoperi intr-o conversatie.

Omul care nu vreau sa ajung.

Nu vreau sa ajung sa fiu omul care merge pe strada, cu capul plecat, umilit, care nu gaseste puterea sa isi ridice privirea catre cer si sa priveasca, demn, drept inainte.

Nu vreau sa ajung ca omul care a ajuns la o varsta inaintata, dar care nu a realizat nimic in viata, ci doar aceasta scurgandu-se pe langa el, inutil.

Nu vreau sa ajung ca omul care, prins in rutina proprie, se pierde in cotidian si traieste ca un robot.

Nu vreau sa ajung ca omul care nu stie, nu poate sa se bucure de o zi insorita de primavera, mergand pe strada, dar care injura cu” patima” doar pentru ca  pierdut autobuzul sau tramvaiul.

Nu vreau sa ajung ca omul care isi imbatraneste sufletul, pentru ca nu stie sa se intinereasca cu fiecare inceput de primavara.

Nu vreau sa ajung ca omul, care de frica unui nou inceput, se lasa prins, incatusat intr-un trecut si prezent care ii fura tot ce are mai frumos.

Nu vreau sa ajung ca omul care isi “amaneteaza iubirea”, sperand ca, atunci cand se va duce sa  plateasca, pentru a o recupera, totul va fi mai bine si ca totul a meritat.

Nu vreau sa ajung ca omul care traieste singur in doi.

Nu vreau sa ajung ca omul care uita cine este, dintr-un sacrificiu facut orbeste, in numele iubirii. Pentru ca, daca iubirea este asa cum trebuie, atunci sacrificiile nu exista, sau sunt facute din placere, nu din compromis.

Nu vreau sa ajung ca omul care “hraneste ranile trecutului”, care nu poate punct atunci cand totul e in zadar.

Nu vreau sa ajung ca omul care este prieten cu toata lumea, dar care el, nu este prietenul nimanui.

Nu vrau sa ajung ca omul care spune in cuvinte bine alese, ceea ce altul deja traieste.

Nu vreau sa ajung ca omul care se teme sa traiasca la limita, doar pentru ca exista posibilitatea sa piarda ceva, negandindu-se, o clipa, cat ar putea sa i se schimbe existenta in bine.

Omul care vreau sa ajung.

Poate ca, in acest moment, nu sunt omul care vreau sa devin si la care visez sa fiu, dar stiu ca sunt pe drum, ca fac totul pentru a-l construi si pentru a-i da o forma cat mai apropiata de cea dorita.

Pentru acest lucru, conteaza fiecare “caramida” care ajuta la constructia omului care vreau sa devin, ca si in cea a unei case. Importanta este baza pe care te cladesti.

Stiu exact care este “calatoria” spre ceea ce vreau sa fiu. Stiu ce “autobuz” sa iau, din ce statie, stiu care este costul”calatoriei”. Stiu ca, de-a lungul calatoriei, voi fi tentata sa “cobor intre statii”, pentru ca nu voi mai avea rabdare sa ajung la destinatie.

Dar, mai puternica decat orice, va fi ideea de a cobori in statia dorita. In ceea in care trebuie.

I belong to ( with ) you..

Viata merge mai departe indiferent si independent daca am iubit si acum nu mai iubim, am ras sau am suferit, am dezamagit sau am fost dezamagiti, am vrut sa renuntam sau am mers mai departe, am pierdut sau am castigat, am urat sau am idolatrizat, am fost curajosi sau ne-am temut. Viata nu se opreste in niciunul dintre aceste momente, chiar daca asta ne-am dori cateodata. Viata, pur si simplu, curge. Se scurge. Si se inlantuie in momente. Momente pe care trebuie sa le traim atunci cand ni se da sansa. Pentru ca viata nu asteapta sa traim mai intens momentele ce ne dau satisfactii. Si, de cele mai multe ori, acestea dureaza cel mai putin. Deci, trebuie sa fie si mai pe faza, pentru a nu le rata. Pentru ca, unele momente, pot aparea in calea noastra, doar o singura data.

Nu pot sa opresc viata la momentul in care iubeam, eram fericita si implinita, te aveam alaturi, nu mi-a fost teama, nu te raneam, nu te dezamageam, nu te uram, si, cel mai important, nu renuntam.

Nu pot. 

Dar, sa fi putut opri un anume moment, m-as opri la acela cand eram completa si iti apartineam. Unul dintre cele mai frumoase sentimente: acela de a trai stiind ca apartii cuiva si ca cineva iti apartine.