Batran fiind, de moarte se temea ca un copil…

 Batran fiind, de moarte se temea ca un copil…

Pentru a nu-i da prea multa importanta, atunci cand voi vorbi despre moarte, voi scrie EA.

Cand imbatranim sufiecient de mult, pentru a nu ne mai teme de EA? Cand, avand-O in fata, ramanem hotarati, puternici si sfidatori?

Depinde pe cine intrebam. Eu as raspunde ca niciodata nu vom fi sufficient de batrani, pentru a-I tine piept Ei. Si ca mai depinde si cum imbatranim. Daca imbatranim in singuratate, atunci frica va fi cu atat mai mare, pentru ca nu vom avea pe nimeni alaturi in acele ultime momente. Pentru ca vom fi singuri, doar noi si ea, si vom realiza ca este singura ccompanie.

Faptul ca imbatranim este relativ, pentru mine. Nu exista o anumita varsta, cand pot spune cine e batran sau cine este tanar. Sunt cazuri in care, persoane tinere au sufletul imbatranit, si invers, cand persoane cu un trup peste care au trecut zeci de ani,  care sunt mai entuziasmati, mai plini de viata si mai dornici, decat cei cu trupul “proaspat”.

M-a marcat sa vad cum un om batran, care a imbatranit frumos, si care mereu spunea” ca avem o varsta, de acum ne putem astepta la orice”, caruia nu ii era frica de  Ea, acum se teme. 

Cand pus fata in fata cu posibilitatea Ei, a inceput sa planga ca un copil. N-a mai tinut cont de nimic, de ani, de vorbele spuse. Doar se temea de ea. De ce ar putea sa piarda daca i-ar ceda, daca va fi mai slab decat Ea, daca …pur si simplu…nu va mai fi.

Asa ca, oricat de bravi ne-am da, atunci cand vorbim, oricat de impacati am fi cu idea in sine, oricat de mult am spune “odata si odata, tot se va intampla”, atunci cand esti in fata ei, ti-e frica, te pierzi, nu O accepti, ingenunchezi in fata Ei si plangi. Plangi, sperand sa se mai  indure de tine, sa te mai lase sa te mai bucuri de tot ce ai, de toti cei pe care ii mai ai. Si nu pentru ca ti-ai dori sa traiesti la infinit. Ci pentru a mai trai inca putin. Pentru ca mai vrei putin timp.

Admir oamenii care au 60, 70, 80, 90 ani si isi pastreaza spiritul viu. Admir oamenii care au 20, 30, 40, 50, 60 de  ani impreuna, cu acelasi partener de viata.

Ador si imi face o bucurie extraordinara, atunci cand vad pe strada, oameni in varsta, care dupa zeci de ani petrecuti impreuna, se tin de mana. Care au trait si imbatranit impreruna, frumos. Care depind unul de altul. Care sunt completi, doar cand sunt impreuna. Care isi manifesta frumos sentimentele ce inca le mai au. Care dau un exemplu celor tineri.

Eu vreau sa mor bolnav de batranete..

Asa ca, totul tine de cum alegem sa imbatranim. Cum ne hranim sufletul pe parcursul vietii, pentru a ramane mereu tanar, sau cum il “otravim”, in fiecare zi, grabind astfel inevitabila imbatranire. Batrani, tineri, atat timp cat suntem in viata, trebuie sa o traim.

Sa nu avem regrete, sa privim in urma si sa zambim, amintindu-ne toata viata ce am trait-o. Sa ne amintim de toti cei cu care ne-am petrecut viata, pe care i-am iubit, pe care i-am facut fericiti, si care ne-au facut fericiti. Pana la urma, vorba cantecului: 

“ o sa ramanem doar poze intr-un album”.

Cine vrea sa traiasca mereu tanar? Indiferent si independent de cat de batrani suntem fizic.

Depinde. Decat o vesnicie in singuratate, fara oamenii pe care ii iubesti si care te iubesc, fara fericire, mai bine o viata plina, dar limitata, in urma careia sa poti spune: "Da, eu am trait! nu doar au trecut anii pe langa mine! Eu mi-am trait viata, nu anii m-au trait pe mine!"