Caramizile din jurul sufletului meu.

-De unde te inspiri?

-Viaţa este sursa. Viata este inspiraţie.

-Da, viaţa este sursa.

Acum depinde a cui viaţă alegem să o trăim, pentru că sunt mulţi oameni care aleg să trăiască viaţa altora, sau ca a altora, deşi nu este viaţa lor adevărată.

Viaţa nu este perfectă. Este doar aşa cum trebuie să fie. Este aşa cum ne-o facem. Noi suntem arhitecţii propriei vieţi.

Viaţa mea nu e nici pe departe perfecta. Doar că, aşa cum este ea, mi-o asum.

Îmi asum zilele în care viaţa mi-e, pur şi simplu, lipsită de viaţă. În care, trupul trăieşte fără suflet. Pentru că sufletul nu mai poate tine ritmul cu viaţa. Sunt zilele  în care, timpul se scurge pe langă sufletul meu amorţit, independent de mine. Şi eu privesc din exterior, fără să am puterea să fac ceva.

Îmi asum şi zilele în care sufletul este plin de fericire, plin de euforie, plin de viaţă. Când trupul este prea obosit ca să mai facă faţă entuziasmului sufletului. Prea obosist ca să mai manifeste bucuria sufletului. Sunt zilele în care mă bucur eu cu mine, fără ca măcar sa arăt vreo urmă a fericirii mele.

Viaţa este cea care mă inspiră. Cea care îmi dă zilele bune şi zilele mai puţin bune. Este sursa bucuriei şi tristeţei mele.

Îmi asum şi zilele în care m-am trezit în viaţa mea, fără ca măcar să fi cerut asta. Într-o viaţă în care nu mă regăseam. Sau în care nu mă simţeam confortabil. Pe care aş fi dat-o la schimb cu altă viaţă, fără să stau pe gânduri.

Dar, în cele din urmă, am început so convieţuiesc cu viaţa mea şi să ne acceptăm reciproc. Şi am realizat că, până şi zilele acestea, în care nu mă regăseam în viaţa mea, au fost, de fapt, zile bune. Zile în care am realizat că nimic nu este întâmplător în viaţa mea. Toate acestea m-au ajutat să devin omul care sunt. Sau încă mă ajută sa devin omul care ştiu că vreau să ajung. În viaţa mea.

Îmi asum şi zilele în care obţin ceea ce vreau, ceea ce îmi propun. Când obţin satisfacţie de pe urma a ceea ce fac, spun,gândesc şi demonstrez. Acestea sunt zilele în care sufletul este plin deplin de mulţumire şi în care mi se demonstrează că ceea ce cred eu că reprezint este adevărat.

Viaţa m-a dezamăgit, câteodată. Am dezamăgit şi eu în viaţă, câteodată. Viaţa mi-a dat putere să merg mai departe.

Viaţa mi-a strâns fiecare cărămidă de tristeţe, supărare, dezamăgire, indiferenţă, agonie, deziluzie, minciună, bătaie de joc, umilinţă, sfidare, aroganţă şi a clădit exteriorul trupului meu, făcându-l dur şi puternic, pentru cei care vor încerca să mă dărâme.

Şi în interior a strâns fiecare cărămidă de bucurie, dragoste, bunătate, speranţă, umanitate, credinţă, armonie, prietenie, construind astfel baza sufletului meu.

Cu greu reuşeşte cineva să treacă de zidul de cărămizi, puse în jurul sufletului meu. Nu întră oricine, pentru că, odată intrat, nu mai poate ieşi.

Îmi asum zilele în care sufletul mi-e prea “învechit”, pentru toată lumea asta modernă, de care este înconjurat. În care sufletul mi se pierde pe acordurile unui vinil vechi, cu artişti de demult, zilele în care, mă pierd în atmosfera unui film din anii 40’-50’. Zilele în care mă îmbogăţesc cu versurile poeziilor lui Păunescu. Zilele în care fac abstracţie de tehnologie, de lumea virtuală, de oamenii roboţi din jur.

Momentul potrivit în viaţă este atunci când tu simţi asta. Nu-ţi planifica momentul potrivit. Cu cât vei face asta mai mult, cu atât vei realiza cât de nepotrivit este.