Omul care nu vreau sa ajung.

In fiecare zi, cand ma plimb pe strada, cand cunosc oameni noi, sau ma revad cu cei deja cunoscuti, ma intalnesc, aproape obsedant, cu persoana cu care nu vreau sa devin.

Si cand spun asta ma refer la oamenii de care ma ciocnesc, cu sau fara voia mea, oameni pe care ii poti “citi” doar privindu-i, sau pe care ii descoperi intr-o conversatie.

Omul care nu vreau sa ajung.

Nu vreau sa ajung sa fiu omul care merge pe strada, cu capul plecat, umilit, care nu gaseste puterea sa isi ridice privirea catre cer si sa priveasca, demn, drept inainte.

Nu vreau sa ajung ca omul care a ajuns la o varsta inaintata, dar care nu a realizat nimic in viata, ci doar aceasta scurgandu-se pe langa el, inutil.

Nu vreau sa ajung ca omul care, prins in rutina proprie, se pierde in cotidian si traieste ca un robot.

Nu vreau sa ajung ca omul care nu stie, nu poate sa se bucure de o zi insorita de primavera, mergand pe strada, dar care injura cu” patima” doar pentru ca  pierdut autobuzul sau tramvaiul.

Nu vreau sa ajung ca omul care isi imbatraneste sufletul, pentru ca nu stie sa se intinereasca cu fiecare inceput de primavara.

Nu vreau sa ajung ca omul, care de frica unui nou inceput, se lasa prins, incatusat intr-un trecut si prezent care ii fura tot ce are mai frumos.

Nu vreau sa ajung ca omul care isi “amaneteaza iubirea”, sperand ca, atunci cand se va duce sa  plateasca, pentru a o recupera, totul va fi mai bine si ca totul a meritat.

Nu vreau sa ajung ca omul care traieste singur in doi.

Nu vreau sa ajung ca omul care uita cine este, dintr-un sacrificiu facut orbeste, in numele iubirii. Pentru ca, daca iubirea este asa cum trebuie, atunci sacrificiile nu exista, sau sunt facute din placere, nu din compromis.

Nu vreau sa ajung ca omul care “hraneste ranile trecutului”, care nu poate punct atunci cand totul e in zadar.

Nu vreau sa ajung ca omul care este prieten cu toata lumea, dar care el, nu este prietenul nimanui.

Nu vrau sa ajung ca omul care spune in cuvinte bine alese, ceea ce altul deja traieste.

Nu vreau sa ajung ca omul care se teme sa traiasca la limita, doar pentru ca exista posibilitatea sa piarda ceva, negandindu-se, o clipa, cat ar putea sa i se schimbe existenta in bine.

Omul care vreau sa ajung.

Poate ca, in acest moment, nu sunt omul care vreau sa devin si la care visez sa fiu, dar stiu ca sunt pe drum, ca fac totul pentru a-l construi si pentru a-i da o forma cat mai apropiata de cea dorita.

Pentru acest lucru, conteaza fiecare “caramida” care ajuta la constructia omului care vreau sa devin, ca si in cea a unei case. Importanta este baza pe care te cladesti.

Stiu exact care este “calatoria” spre ceea ce vreau sa fiu. Stiu ce “autobuz” sa iau, din ce statie, stiu care este costul”calatoriei”. Stiu ca, de-a lungul calatoriei, voi fi tentata sa “cobor intre statii”, pentru ca nu voi mai avea rabdare sa ajung la destinatie.

Dar, mai puternica decat orice, va fi ideea de a cobori in statia dorita. In ceea in care trebuie.

Will you miss me if I disappear?

Daca ai disparea, cine ti-ar duce dorul cel mai mult? Cine ar observa ca, pur si simplu, nu mai esti?

Poti sa dispari, fara ca cineva sa observe? Poti sa revii si nimeni sa nu observe?

Ti-e frica de ceea ce ai putea pierde, daca cineva sau ceva ar disparea din viata ta?

Cred ca cel mai important este ca, pana sa te gandesti la disparitie, sa iti “construiesti”, in jurul tau, “lantul de oameni”, care sa merite, si care sa iti simta lipsa.

Sa nu te simti furios cand vei realiza ca, cei de la care te asteptai sa le lipsesti, nu vor face asta. Pentru ca, ori tu nu ai facut suficient pentru a-i tine aproape , ori ai incercat, in zadar, de prea multe ori, sa ii tii in preajma ta, fara ca acestia sa merite.

Asa ca, daca esti in situatia aceasta din urma, cel mai bine este sa schimbi ceva. Sa schimbi modul in care iti alegi oamenii care sa compuna “lantul”acela. Sau sa schimbi direct oamenii. Nu poti sili pe nimeni sa ii pese de tine, sa se intereseze de soarta ta, sa te”observe”, sa isi doreasca sa faca parte din viata ta, sa isi doreasca sa petreaca timpul cu tine, sa fie capabil sa iti ofere timp din timpul lui.

"Nu ma mai mint ca as conta in viata ta."

Cuiva caruia ii pasa cu adevarat de tine, nu va fi nevoie sa ii spui ca ai ceva, deoarece, cunoscandu-te atat de bine, isi va da seama de asta, inainte de a incepe tu sa ii povestesti.

Gresesti cand incerci, din oricare motive, sa atragi atentia chiar persoanelor care,de obicei, nu sunt interesate de ceea ce ti se intampla. Degeaba incerci sa nu fi invizibil pentru ei. Sa “strigi” mascat dupa atentia lor. Dar in zadar. Cand esti important pentru cineva, nu trebuie sa “iesi in evidenta”, sa iti strigi urletul de durere, doar pentru a starni o mica atentie. De obicei, superficiala din partea lor. Pentru ca, nepasandu-le, nu vor patrunde niciodata, in interiorul suferintei tale.  Pentru ca nu sunt capabili si pentru ca nu le pasa. Dar nu sunt ei vinovati. Ci doar tu, cel ce te inconjori de oameni ca ei. Si care ii inlaturi pe cei, care, cand nu te vei astepta, te vor surprinde cu o vorba buna sau cu un gest neasteptat.

Iti va fi greu sa te indepartezi de unii oameni, iti vor lipsi, dar niciodata nu trebuie sa ceri cuiva sa ii pese de tine. Va fi greu o perioada, pentru ca nu poti, pur si simplu, sa stergi toate momentele traite cu aceste personae. Si crede-ma, nu este chiar atat de greu sa te indepartezi de aceste persoane, pentru ca “te vor ajuta”, fara a stii, chiar ele, care s-au indepartat de mult timp de tine. Care nu mai sunt de mult “aici”, cu tine.  Ce s-a intamplat cu voi? Cum ati reusit sa rupeti lantul? Cum v-ati pierdut unul pe celalalt?

Este o vorba: Dragostea nu moare, este omorata de unul dintre parteneri. Asa cred ca este vorba si in celelalte relatii. Nu cred ca ceva dispare, nu  cred ca ceva ne indeparteaza, nu cred ca ceva ne dezbina, nu cred ca ceva se pierde. Cineva dispare, cineva se indeparteaza, cineva dezbina, cineva se pierde.

Nu trebuie sa ii consideri pe toti prieteni, daca atunci cand ai nevoie nu vor fi acolo pentru tine.

Nu este un sfarsit de lume sa numeri pe degetele de la o mana oamenii cu adevarat importanti in viata ta. Poate par putini. Pe unii i-ai mai pierdut pe drum, cu sau fara voia ta. De unii poate tii cu dintii, pentru ca sunt prea importanti. Rar si foarte greu, mai adaugi pe cineva. Vorba aia, in final, nu mai conteaza cine a plecat si cine a venit , ci doar cine a ramas. Restul, nu mai conteaza. 

Agonie,extaz sau invers

Mi s-a întâmplat de câteva ori să văd oameni care au avut totul şi au pierdut la fel de repede ...totul.

Cine nu a trecut măcar o dată printr-o situaţie ca acestea:

-ai iubit enorm o persoană şi într-o zi ai fost părăsit

-ai iubit pe cineva şi deodată ai încetat să mai simţi asta

-ai fost iubit enorm ,dar într-o zi ai hotărât că vrei altceva

-ai avut alături o persoană,un prieten căruia i-ai încredinţat toată încrederea şi într-o zi te-a trădat

-ai cunoscut o persoană care a avut totul din punct de vedere material,până când într-o zi a pierdut totul

-ai ieşit/vorbit/râs/plâns/certat cu cineva azi,ca peste cateva moment,peste o zi să afli ca a murit într-un accident stupid ,banal,nefericit şi ai regretat că nu te-ai purtat mai bine cât a trăit,enunţând o mie de propoziţii inutile şi fără răspuns:”Dacă aş fi ....poate ..că...”

-ai avut prieteni care erau mereu prin preajmă şi acum nu mai ai pe cine să suni?

Din păcate,ştiu cazuri de oameni care au avut „norocul”de a cunoaşte puterea banului.

Şi au cunoscut-o atât de bine,încât i-a depăşit şi au pierdut totul.

Şi nu pentru că au fost prea deştepţi ,ci pentru că s-au lăsat furaţi de”magia” banilor,până au ajuns de la luxul aparent(pentru că,din păcate,prezenţa fizică a banilor nu înseamnă şi educaţie,cizelare,bun gust,umanitate,eleganţă) la „luxul”de a mai putea cumpăra mâncarea de zi cu zi.

Aceşti „înzestraţi temporar”cu noroc ar trebui să fie mulţumiţi că au pierdut banii doar şi că le-a mai rămas viaţa.

E urât şi totuşi atât de intuitiv cum aceşti oameni,iniţial oameni cu o situaţie financiară normală,ulterior îmbogăţişi peste noapte,ajung atât de îngâmfaţi,urâcioşi cu „inferiorii”,uitând complet punctul lor de plecare.

Dar nu-i nimic.În unele cazuri ,am eu mai multă intuiţie şi nu fac altceva decât să-i aştept la „finish”când pierd totul şi ajung mai rău ca înainte de „a-i atinge banu”.

Mi-aş permite să-mi exprim şi eu părerea şi să afirm că mai bine nu ajungeau să cunoască şi viaţa oferită de bani.După ce totul se termină,rămân cu senzaţia aia de „mai bine”,de regretul vremurilor bogate!

Şi e foarte trist să rămâi doar cu „gustul banului”,când nu prea mai ai nici ce mânca!

P.S : Fizicul e de unică folosinţă!Vorba cântecului :”Important e cât si cum Gândesc!”

Vinovatii fara vina - Florian Pittis