Iubirea vine iubind.

Aveam nevoie de ceva / cineva care sa reuseasca sa imi redea echilibrul. Aveam nevoie sa ma simt din nou increzatoare, sa pot din nou sa visez la viata pe care mi-o doresc. Aveam nevoie de cineva/ ceva care sa ma completeze.

Se spune ca daca ai intalnit dragostea, celelalte lucruri vin de la sine. Ca daca esti indragostit, poti face aproape orice in viata. 

Daca este asa cum se spune, atunci pentru unele persoane, viata se poate schimba foarte repede, devenind mai usoara.

Pentru ca sunt persoane care se indragostesc din prima, de la prima vedere, care au tresarirea aceea imediat. Care spun foarte lejer ceea ce simt, care marturisesc primul "te iubesc" mai repede decat s-ar astepta celalalt. Care vad in persoana de care s-au indragostit totul, care traiesc pentru a-i face zilele mai frumoase persoanei iubite. 

Care traiesc pentru iubire si pentru a da iubire. 

Dar sunt si persoane pentru care iubirea se amesteca, uneori, cu ratiunea. Care nu se las prada iubirii, din prima, pentru ca sunt precaute si pentru ca nu se arunca in ceva, fara a nu fi convinse de acel lucru. Nu din cine stie ce motive, ci pentru a nu suferi. Pentru a nu se lasa ranite usor. Sunt acele persoane care si-au creat un "scut de siguranta", peste care se trece foarte greu si pe care, multi nu reusesc sa-l inlature. Pentru ca privesc cu superficilitate aceste persoane, la care vad doar scutul, neputand sa ajunga la inima lor. De cele mai multe ori, tocmai aceste persoane, precaute si aparent dure, sunt cele mai sensibile. Odata ce ai reusit sa le descoperi sufletul, mai greu vei mai reusi sa iesi de acolo. 

Cand ne indragostim?

Fiecare se indragosteste in mod diferit si in momente diferite. Nu exista o regula. Nu stiu nici daca iubrea este cheia pentru aproape tot, cert este ca ea iti face viata mai frumoasa. Si la fel de cert este ca, in doi totul este mai simplu. Pentru ca este nevoie doar doua persoane pentru a da nastere uneia dintre cele frumoase, simple si inaltatoare trairi : Iubirea.

Pana la urma, nu te costa nimic sa iubesti, nu ai nevoie de prea multe ca sa iubesti si sa fii iubit. Doar de o/un ea /el, pentru ca iubirea vine iubind.

Omul care nu vreau sa ajung.

In fiecare zi, cand ma plimb pe strada, cand cunosc oameni noi, sau ma revad cu cei deja cunoscuti, ma intalnesc, aproape obsedant, cu persoana cu care nu vreau sa devin.

Si cand spun asta ma refer la oamenii de care ma ciocnesc, cu sau fara voia mea, oameni pe care ii poti “citi” doar privindu-i, sau pe care ii descoperi intr-o conversatie.

Omul care nu vreau sa ajung.

Nu vreau sa ajung sa fiu omul care merge pe strada, cu capul plecat, umilit, care nu gaseste puterea sa isi ridice privirea catre cer si sa priveasca, demn, drept inainte.

Nu vreau sa ajung ca omul care a ajuns la o varsta inaintata, dar care nu a realizat nimic in viata, ci doar aceasta scurgandu-se pe langa el, inutil.

Nu vreau sa ajung ca omul care, prins in rutina proprie, se pierde in cotidian si traieste ca un robot.

Nu vreau sa ajung ca omul care nu stie, nu poate sa se bucure de o zi insorita de primavera, mergand pe strada, dar care injura cu” patima” doar pentru ca  pierdut autobuzul sau tramvaiul.

Nu vreau sa ajung ca omul care isi imbatraneste sufletul, pentru ca nu stie sa se intinereasca cu fiecare inceput de primavara.

Nu vreau sa ajung ca omul, care de frica unui nou inceput, se lasa prins, incatusat intr-un trecut si prezent care ii fura tot ce are mai frumos.

Nu vreau sa ajung ca omul care isi “amaneteaza iubirea”, sperand ca, atunci cand se va duce sa  plateasca, pentru a o recupera, totul va fi mai bine si ca totul a meritat.

Nu vreau sa ajung ca omul care traieste singur in doi.

Nu vreau sa ajung ca omul care uita cine este, dintr-un sacrificiu facut orbeste, in numele iubirii. Pentru ca, daca iubirea este asa cum trebuie, atunci sacrificiile nu exista, sau sunt facute din placere, nu din compromis.

Nu vreau sa ajung ca omul care “hraneste ranile trecutului”, care nu poate punct atunci cand totul e in zadar.

Nu vreau sa ajung ca omul care este prieten cu toata lumea, dar care el, nu este prietenul nimanui.

Nu vrau sa ajung ca omul care spune in cuvinte bine alese, ceea ce altul deja traieste.

Nu vreau sa ajung ca omul care se teme sa traiasca la limita, doar pentru ca exista posibilitatea sa piarda ceva, negandindu-se, o clipa, cat ar putea sa i se schimbe existenta in bine.

Omul care vreau sa ajung.

Poate ca, in acest moment, nu sunt omul care vreau sa devin si la care visez sa fiu, dar stiu ca sunt pe drum, ca fac totul pentru a-l construi si pentru a-i da o forma cat mai apropiata de cea dorita.

Pentru acest lucru, conteaza fiecare “caramida” care ajuta la constructia omului care vreau sa devin, ca si in cea a unei case. Importanta este baza pe care te cladesti.

Stiu exact care este “calatoria” spre ceea ce vreau sa fiu. Stiu ce “autobuz” sa iau, din ce statie, stiu care este costul”calatoriei”. Stiu ca, de-a lungul calatoriei, voi fi tentata sa “cobor intre statii”, pentru ca nu voi mai avea rabdare sa ajung la destinatie.

Dar, mai puternica decat orice, va fi ideea de a cobori in statia dorita. In ceea in care trebuie.

Caramizile din jurul sufletului meu.

-De unde te inspiri?

-Viaţa este sursa. Viata este inspiraţie.

-Da, viaţa este sursa.

Acum depinde a cui viaţă alegem să o trăim, pentru că sunt mulţi oameni care aleg să trăiască viaţa altora, sau ca a altora, deşi nu este viaţa lor adevărată.

Viaţa nu este perfectă. Este doar aşa cum trebuie să fie. Este aşa cum ne-o facem. Noi suntem arhitecţii propriei vieţi.

Viaţa mea nu e nici pe departe perfecta. Doar că, aşa cum este ea, mi-o asum.

Îmi asum zilele în care viaţa mi-e, pur şi simplu, lipsită de viaţă. În care, trupul trăieşte fără suflet. Pentru că sufletul nu mai poate tine ritmul cu viaţa. Sunt zilele  în care, timpul se scurge pe langă sufletul meu amorţit, independent de mine. Şi eu privesc din exterior, fără să am puterea să fac ceva.

Îmi asum şi zilele în care sufletul este plin de fericire, plin de euforie, plin de viaţă. Când trupul este prea obosit ca să mai facă faţă entuziasmului sufletului. Prea obosist ca să mai manifeste bucuria sufletului. Sunt zilele în care mă bucur eu cu mine, fără ca măcar sa arăt vreo urmă a fericirii mele.

Viaţa este cea care mă inspiră. Cea care îmi dă zilele bune şi zilele mai puţin bune. Este sursa bucuriei şi tristeţei mele.

Îmi asum şi zilele în care m-am trezit în viaţa mea, fără ca măcar să fi cerut asta. Într-o viaţă în care nu mă regăseam. Sau în care nu mă simţeam confortabil. Pe care aş fi dat-o la schimb cu altă viaţă, fără să stau pe gânduri.

Dar, în cele din urmă, am început so convieţuiesc cu viaţa mea şi să ne acceptăm reciproc. Şi am realizat că, până şi zilele acestea, în care nu mă regăseam în viaţa mea, au fost, de fapt, zile bune. Zile în care am realizat că nimic nu este întâmplător în viaţa mea. Toate acestea m-au ajutat să devin omul care sunt. Sau încă mă ajută sa devin omul care ştiu că vreau să ajung. În viaţa mea.

Îmi asum şi zilele în care obţin ceea ce vreau, ceea ce îmi propun. Când obţin satisfacţie de pe urma a ceea ce fac, spun,gândesc şi demonstrez. Acestea sunt zilele în care sufletul este plin deplin de mulţumire şi în care mi se demonstrează că ceea ce cred eu că reprezint este adevărat.

Viaţa m-a dezamăgit, câteodată. Am dezamăgit şi eu în viaţă, câteodată. Viaţa mi-a dat putere să merg mai departe.

Viaţa mi-a strâns fiecare cărămidă de tristeţe, supărare, dezamăgire, indiferenţă, agonie, deziluzie, minciună, bătaie de joc, umilinţă, sfidare, aroganţă şi a clădit exteriorul trupului meu, făcându-l dur şi puternic, pentru cei care vor încerca să mă dărâme.

Şi în interior a strâns fiecare cărămidă de bucurie, dragoste, bunătate, speranţă, umanitate, credinţă, armonie, prietenie, construind astfel baza sufletului meu.

Cu greu reuşeşte cineva să treacă de zidul de cărămizi, puse în jurul sufletului meu. Nu întră oricine, pentru că, odată intrat, nu mai poate ieşi.

Îmi asum zilele în care sufletul mi-e prea “învechit”, pentru toată lumea asta modernă, de care este înconjurat. În care sufletul mi se pierde pe acordurile unui vinil vechi, cu artişti de demult, zilele în care, mă pierd în atmosfera unui film din anii 40’-50’. Zilele în care mă îmbogăţesc cu versurile poeziilor lui Păunescu. Zilele în care fac abstracţie de tehnologie, de lumea virtuală, de oamenii roboţi din jur.

Momentul potrivit în viaţă este atunci când tu simţi asta. Nu-ţi planifica momentul potrivit. Cu cât vei face asta mai mult, cu atât vei realiza cât de nepotrivit este.