Dragostea nu e de ajuns

Cred cu tarie acest lucru. Si nu e doar o chestie despre care am auzit. Am trait si traiesc acest sentiment. "Daca este dragoste, atunci o relatie va fi perfecta". Este doar o fraza care suna bine, pe care visatorii si-o repeta constant si pe care o iau drept crez.

Nu este suficienta dragostea pentru ca un cuplu sa reziste, sa traiasca in armonie si sa aiba parte de lucrurile acelea frumoase, la care viseaza orice indragostit. Cel putin, la inceputul relatiei.

Nu este suficienta dragostea, pentru ca un cuplu sa reziste impreuna, atunci cand partenerii ajung sa se raneasca reciproc, in ciuda unei mari iubiri.

Nu este suficienta, atunci cand cei doi implicati in relatie, isi fac rau reciproc. Cand nu au incredere unul in celalalt. Cand exista reprosuri repetate. Cand exista discutii in contradictoriu. Cand cei doi sunt satui de aceleasi reprosuri si cand, parca le intra in reflex doar sa se contrazica cu omul pe care il iubesc. 

Nu este suficienta iubirea atunci cand , desi ambii sunt vinovati, fiecare se acuza reciproc, fara sa ajunga la un consens, dand astfel sansa iubirii sa invinga orice obstacol.

Nu este suficienta iubirea atunci cand, in momentele de cumpana ale relatiei, arati celui iubit indiferenta si nepasare. Doar pentru ca te simti ranit. Si nu faci altceva decat sa transmiti cu totul altceva decat ce ai transmis dincolo de toate cuvintele de dragoste rostite. Nu poti sa te comporti ca si cum ai avea posibilitatea "sa iti iei liber" de la persoana iubita si sa dispari, pentru o perioada, din peisaj. Si sa reapari ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, asteptand de la celalalt sa te primeasca, mereu, cu bratele deschise. 

Doar pentru ca intre voi exista iubirea aia.

Nu. Nu merge asa. Sau cel putin, nu pentru mine. Este trist sa ajungi sa nu mai recunosti in cel de alaturi omul de cate te-ai indragostit.

Nu este suficienta iubirea aia de care imi tot spui , daca pe zi ce trece, la mine vezi, din ce in ce mai des, lucrurile care nu iti plac, lucrurile pe care nu le accepti, lucrurile pe care ai vrea sa le schinbi, daca ai putea. Si ma vezi din ce in ce mai putin, pe MINE, femeia de care te-ai indragostit si la care transformai defectele in calitati. Si la care iubeai partile mele imperfecte. Pentru ca, eram eu, FEMEIA care te-a iubit din prima clipa in care a vazut "acel ceva" in ochii tai.

Nu este suficienta iubirea atunci cand esti atat de schimbator, pentru ca nu reusesc sa ma adaptez la atat de multe schimbari, nu reuesc sa te mai inteleg si asta ma dezechilibreaza.  Pentru ca nu mai reusesc sa te regasesc pe tine, printre atat de multe schimbari, si incercand sa fac asta, ma pierd pe mine. Pentru ca in aceasta relatie, fugim unul de altul, fugim unul dupa altul, in loc sa fugim unul langa altul. In aceeasi directie. Si in acelasi ritm.

Poate doar asa vom gasi calea de a-mi demonstra ca atunci cand este iubire, restul nu mai conteaza. Pana atunci, raman la parerea mea. Sau mai exact, pana in momentul in care, desi ne voi iubi nebuneste si vom stii asta, va trebui sa traim despartiti. Pentru ca impreuna ne facem rau si distrugem ce e mai frumos. In acel moment, doar mi se va intari convingerea ca dragostea nu e de ajuns. Sau cel putin, nu pentru noi. Si voi privi inainte, zambind.

Unul langa altul, non-stop pretentii

Unul fara altul, sevraj ca dependentii

Unul pentru altul, am ramas la intentii

Ne lipsesc zilele cand traiam ca independentii

Caramizile din jurul sufletului meu.

-De unde te inspiri?

-Viaţa este sursa. Viata este inspiraţie.

-Da, viaţa este sursa.

Acum depinde a cui viaţă alegem să o trăim, pentru că sunt mulţi oameni care aleg să trăiască viaţa altora, sau ca a altora, deşi nu este viaţa lor adevărată.

Viaţa nu este perfectă. Este doar aşa cum trebuie să fie. Este aşa cum ne-o facem. Noi suntem arhitecţii propriei vieţi.

Viaţa mea nu e nici pe departe perfecta. Doar că, aşa cum este ea, mi-o asum.

Îmi asum zilele în care viaţa mi-e, pur şi simplu, lipsită de viaţă. În care, trupul trăieşte fără suflet. Pentru că sufletul nu mai poate tine ritmul cu viaţa. Sunt zilele  în care, timpul se scurge pe langă sufletul meu amorţit, independent de mine. Şi eu privesc din exterior, fără să am puterea să fac ceva.

Îmi asum şi zilele în care sufletul este plin de fericire, plin de euforie, plin de viaţă. Când trupul este prea obosit ca să mai facă faţă entuziasmului sufletului. Prea obosist ca să mai manifeste bucuria sufletului. Sunt zilele în care mă bucur eu cu mine, fără ca măcar sa arăt vreo urmă a fericirii mele.

Viaţa este cea care mă inspiră. Cea care îmi dă zilele bune şi zilele mai puţin bune. Este sursa bucuriei şi tristeţei mele.

Îmi asum şi zilele în care m-am trezit în viaţa mea, fără ca măcar să fi cerut asta. Într-o viaţă în care nu mă regăseam. Sau în care nu mă simţeam confortabil. Pe care aş fi dat-o la schimb cu altă viaţă, fără să stau pe gânduri.

Dar, în cele din urmă, am început so convieţuiesc cu viaţa mea şi să ne acceptăm reciproc. Şi am realizat că, până şi zilele acestea, în care nu mă regăseam în viaţa mea, au fost, de fapt, zile bune. Zile în care am realizat că nimic nu este întâmplător în viaţa mea. Toate acestea m-au ajutat să devin omul care sunt. Sau încă mă ajută sa devin omul care ştiu că vreau să ajung. În viaţa mea.

Îmi asum şi zilele în care obţin ceea ce vreau, ceea ce îmi propun. Când obţin satisfacţie de pe urma a ceea ce fac, spun,gândesc şi demonstrez. Acestea sunt zilele în care sufletul este plin deplin de mulţumire şi în care mi se demonstrează că ceea ce cred eu că reprezint este adevărat.

Viaţa m-a dezamăgit, câteodată. Am dezamăgit şi eu în viaţă, câteodată. Viaţa mi-a dat putere să merg mai departe.

Viaţa mi-a strâns fiecare cărămidă de tristeţe, supărare, dezamăgire, indiferenţă, agonie, deziluzie, minciună, bătaie de joc, umilinţă, sfidare, aroganţă şi a clădit exteriorul trupului meu, făcându-l dur şi puternic, pentru cei care vor încerca să mă dărâme.

Şi în interior a strâns fiecare cărămidă de bucurie, dragoste, bunătate, speranţă, umanitate, credinţă, armonie, prietenie, construind astfel baza sufletului meu.

Cu greu reuşeşte cineva să treacă de zidul de cărămizi, puse în jurul sufletului meu. Nu întră oricine, pentru că, odată intrat, nu mai poate ieşi.

Îmi asum zilele în care sufletul mi-e prea “învechit”, pentru toată lumea asta modernă, de care este înconjurat. În care sufletul mi se pierde pe acordurile unui vinil vechi, cu artişti de demult, zilele în care, mă pierd în atmosfera unui film din anii 40’-50’. Zilele în care mă îmbogăţesc cu versurile poeziilor lui Păunescu. Zilele în care fac abstracţie de tehnologie, de lumea virtuală, de oamenii roboţi din jur.

Momentul potrivit în viaţă este atunci când tu simţi asta. Nu-ţi planifica momentul potrivit. Cu cât vei face asta mai mult, cu atât vei realiza cât de nepotrivit este.