Batran fiind, de moarte se temea ca un copil…

 Batran fiind, de moarte se temea ca un copil…

Pentru a nu-i da prea multa importanta, atunci cand voi vorbi despre moarte, voi scrie EA.

Cand imbatranim sufiecient de mult, pentru a nu ne mai teme de EA? Cand, avand-O in fata, ramanem hotarati, puternici si sfidatori?

Depinde pe cine intrebam. Eu as raspunde ca niciodata nu vom fi sufficient de batrani, pentru a-I tine piept Ei. Si ca mai depinde si cum imbatranim. Daca imbatranim in singuratate, atunci frica va fi cu atat mai mare, pentru ca nu vom avea pe nimeni alaturi in acele ultime momente. Pentru ca vom fi singuri, doar noi si ea, si vom realiza ca este singura ccompanie.

Faptul ca imbatranim este relativ, pentru mine. Nu exista o anumita varsta, cand pot spune cine e batran sau cine este tanar. Sunt cazuri in care, persoane tinere au sufletul imbatranit, si invers, cand persoane cu un trup peste care au trecut zeci de ani,  care sunt mai entuziasmati, mai plini de viata si mai dornici, decat cei cu trupul “proaspat”.

M-a marcat sa vad cum un om batran, care a imbatranit frumos, si care mereu spunea” ca avem o varsta, de acum ne putem astepta la orice”, caruia nu ii era frica de  Ea, acum se teme. 

Cand pus fata in fata cu posibilitatea Ei, a inceput sa planga ca un copil. N-a mai tinut cont de nimic, de ani, de vorbele spuse. Doar se temea de ea. De ce ar putea sa piarda daca i-ar ceda, daca va fi mai slab decat Ea, daca …pur si simplu…nu va mai fi.

Asa ca, oricat de bravi ne-am da, atunci cand vorbim, oricat de impacati am fi cu idea in sine, oricat de mult am spune “odata si odata, tot se va intampla”, atunci cand esti in fata ei, ti-e frica, te pierzi, nu O accepti, ingenunchezi in fata Ei si plangi. Plangi, sperand sa se mai  indure de tine, sa te mai lase sa te mai bucuri de tot ce ai, de toti cei pe care ii mai ai. Si nu pentru ca ti-ai dori sa traiesti la infinit. Ci pentru a mai trai inca putin. Pentru ca mai vrei putin timp.

Admir oamenii care au 60, 70, 80, 90 ani si isi pastreaza spiritul viu. Admir oamenii care au 20, 30, 40, 50, 60 de  ani impreuna, cu acelasi partener de viata.

Ador si imi face o bucurie extraordinara, atunci cand vad pe strada, oameni in varsta, care dupa zeci de ani petrecuti impreuna, se tin de mana. Care au trait si imbatranit impreruna, frumos. Care depind unul de altul. Care sunt completi, doar cand sunt impreuna. Care isi manifesta frumos sentimentele ce inca le mai au. Care dau un exemplu celor tineri.

Eu vreau sa mor bolnav de batranete..

Asa ca, totul tine de cum alegem sa imbatranim. Cum ne hranim sufletul pe parcursul vietii, pentru a ramane mereu tanar, sau cum il “otravim”, in fiecare zi, grabind astfel inevitabila imbatranire. Batrani, tineri, atat timp cat suntem in viata, trebuie sa o traim.

Sa nu avem regrete, sa privim in urma si sa zambim, amintindu-ne toata viata ce am trait-o. Sa ne amintim de toti cei cu care ne-am petrecut viata, pe care i-am iubit, pe care i-am facut fericiti, si care ne-au facut fericiti. Pana la urma, vorba cantecului: 

“ o sa ramanem doar poze intr-un album”.

Cine vrea sa traiasca mereu tanar? Indiferent si independent de cat de batrani suntem fizic.

Depinde. Decat o vesnicie in singuratate, fara oamenii pe care ii iubesti si care te iubesc, fara fericire, mai bine o viata plina, dar limitata, in urma careia sa poti spune: "Da, eu am trait! nu doar au trecut anii pe langa mine! Eu mi-am trait viata, nu anii m-au trait pe mine!"

„România, mă iroseşti!”

Deşi astăzi am un motiv să fiu iar mândra că sunt româncă, datorită lui Lucian Bute, care ne-a mai oferit încă o bucurie, totuşi cele scrise mai jos fac parte din categoria”De ce să nu iubesc România, ţara tutoror posibilităţilor imposibile?”

Am folosit persoana I, singular, dar nu fac referire la mine strict, ci la tânărul din ţara asta.

„România, mă iroseşti!”

Cam acesta este apelul disperat al tinerilor din România. Poate că acest strigăt ar trebuie să fie o alarmă pentru cei care „conduc” ţara. Dar ei sunt atât de surzi, imuni, nepăsători şi lipsiţi de reacţie. Ce „modele” de „ne-urmat” avem!

Aud tot mai mulţi tineri, bătrâni spunând că „nu mai e de trăit în această ţară!”. Auzind atât de des, şi de la oameni din ce în ce mai dezamgiţi, mai trişti, mai nesiguri pe ziua de mâine, sau mai puţin siguri pe orice, stau şi mă gândesc, cu teamă recunosc, ce mă va aştepta pe viitor.

Pe mine, tânărul care vrea să-şi facă un rost în viaţă, care vrea să se realizeze.Care are aspiraţii şi care cu o naivitate specifică vârstei, crede că poate ajunge SUS.

E deprimant să văd cum, fără nicio remuşcare, tinerilor le sunt rupte aripile şi cum nu li se dau şanse. Şi se pierd atât de multe talente, care nu reuşesc să supravieţuiască printre atâta iprocrizie, demagogie, nedreptate, umilinţă, non valoare, corupţie. Singura consolare a lor poate fi doar vorba” nu te-ai născut în locul potrivit”.

Văd cum oamenilor le sunt clătinate vieţile zilnic, văd oameni care nu au siguranţa locului de muncă, văd frustrarea, neputinţa, disperarea celor care nu mai au cum să-şi întreţină familiile, văd încercările disperate şi umilinţa unora care fac orice pentru un venit, nemaicontând nicio pregătire.

Mă izbesc de acest clişeu obositor de enervant „ dacă ai pile, poţi.

Dar chiar nu se mai poate face diferenţa între un „măscărici pilos” şi un om care chiar merită o şansă? ...”. Dacă ai un talent înnăscut, cred că nu îţi trebuie nici diplomă, nici experienţă, ci doar ŞANSĂ.

În ţara asta degeaba înveţi ceea ce îţi place, degeaba te chinui să te perfecţionezi în domeniul în care te pricepi, pentru că în cele din urmă vei ajunge să faci ce se nimereşte, ce apuci, dacă nu vrei să mori de foame.

Nu am ascuns niciodată faptul că, dacă aş avea o şansă bună, aş pleca din această ţară, condusă de oameni falşi, puşi parcă pe „uciderea visurilor tinerilor”. O ţară lipsită de perspectivă. O ţară în care trebuie să te mulţumeşti cu puţin sau cu resturi.

Aş pleca fără ezitare. Aici mă chinui în zadar. Acolo, sunt convinsă că mă voi chinui, dar măcar nu o voi face gratis.

Sunt convinsă că nu vor veni timpuri mai bune, pentru noi tinerii, sunt convinsă că vom fi umiliţi şi pe viitor şi că nu ni se vor da motive pentru a ne face să credem că AVEM O ŞANSĂ.

Neputinţa aceasta de a avea un trai decent...( iar prin „decent” mă refer să nu mori de foame, pentru că şi asta e un lux) îi împinge pe mulţi să ia decizii disperate. Pentru că ţara îi pune la pământ.”Cei ce ne conduc” îi ingenunchează. Îi umilesc profund. Îi jecmănesc. Le pun „taxa pe viaţă”, la care din ce în ce mai mulţi, rămân cu „restanţă” şi renunţă.

Pentru că nu mai e de trăit în această ţară. Şi zilnic văd cazuri dastea, oamenii ăştia trişti, neputincioşi...cum poti fi optimistă în privinţa viitorului? Pot să sper în şansa tinerilor? Pot să sper că vom avea parte şi de ceva corect? Sau să mă rog să se ivească şansa aceea să plec din ţara asta, fără să stau pe gânduri?

Morometii - Romania Trezeste-te