Se
spune că nimic nu e întâmplător în viaţa noastră. Că totul se întâmplă cu un
scop.
De
mult timp am ajuns să cred cu tărie acest lucru. Sunt convinsă că fiecare
persoană care întră în viaţa noastră, nu este întâmplătoare. Chiar dacă, iniţial,
nu vom observa acest lucru, va veni şi vremea în care totul ne va demonstra că nimeni nu intră în viaţa noastră la întâmplare.
Mai
sunt convinsă şi de faptul că nu este întâmplător nici când unele persoane ies
din viaţa noastră. Pe moment, poate ni se va părea nedrept, poate vom suferi,
poate vom regreta după trecut....dar pe parcurs, timpul ne va demonstra că aşa
a fost să fie şi că a fost mult mai bine că s-a întâmplat.
Ia-ti prietenii la o "ceasca de vorba" sau la un "pahar de vorba" si si fiti mai mult" prezenti" decat "online". Până nu ajungeţi să vă pierdeţi unul pe celălalt.
Ajungem
să ne-ndepărtăm de oamenii dragi, să lăsăm să se aştearnă între noi o "răceală",
o prăpastie, pe care cu greu o vom mai recupera. Ajungem să nu mai ştim ce ne
fac prietenii, ce mai simt cei de lângă noi, ce visuri mai au, ce temeri, ce
bucurii, ce mai cred despre noi. Ajungem să nu mai comunicăm, şi când spun
"comunicăm", ma refer faţă în faţă, fără emoticoane false, fără scris
virtual. Ci să vorbim faţă în faţă cu persoana de care ne îndepărtăm, să o
"simţim" când ne spune că e "bine", cu o faţă tristă şi
dezamăgită. Să o îmbrăţişăm cu bratele şi să simtă asta, nu să inserăm
"hug-uri" care nu alină.
Să
spunem un" te iubesc" privind în ochii celui din faţa noastră care
lacrimează, ci nu să punem un "două puncte X", ce nu transmite nimic şi care
este atât de uzual. "Două puncte" şi un "X" nu fac
dragostea. "Două puncte" şi un "X" nu-mi arată că mă iubeşti.
"Două puncte" şi un "X" nu mă fac să te simt aproape de
mine.
Trebuie
să învăţăm să ne folosim din nou de cuvinte. Să ne vorbim mai des. Să ne
redescoperim comunicând. Aminteşte-ţi de lungile discuţii ce le aveai înainte să
te limitezi la câteva cuvinte scrise de o tastatură. Însoţite de câteva
emoticoane simpatice. Acum totul se schimbă, pentru că nu mai reusesc să simt
cu adevărat ce e în sufletul celui din spatele monitorului. Pentru că pot fi uşor
păcălită, dacă îmi pune un zâmbet fals. Pentru că nu mai reuşesc să mă
"reconectez" cu cel care, inainte, mă ştia cel mai bine şi care îmi
era alături. Cu cel cu care aveam atât de mult de vorbit. De povestit. De râs.
Azi,
din ce în ce mai des, am parte doar de "prezenţa sa virtuală",
semnalată printr-un "online sau offline", când mai intră sau mai iese
din mediul virtul. Şi eventual, o
fereastră, în care mai sunt aruncate nişte cuvinte scrise de o tastatură,
automat parcă. Făra să transmită nimic. Doar nişte cuvinte, scrise aproape de
un străin, care cândva, era cel ce mă ştia cel mai bine.
